Un reprezentant al muzeului Giurgiu va relata povestiri din trecutul regiunii si al istoriei vlahilor sud-dunareni.Gastronomul Dan-Silviu Boerescu ne va delecta cu povestiri din bucataria vlahilor si din obieciurile acestora de a-si conserva legumele pentru iarna cu accent pe preparatul sezonier zacusca. Un rapsod local va interpreta muzica din Vlasca la fluier.
Puteti degusta 5 tipuri de placinta inspirata din bucataria aromana,3 tipuri de zacusca,pastrama de berbecut la servit cu mamaliguta si muraturi,toate servite cu must proaspat stors prin metode traditionale.
La plecare veti putea cumpara legumele proaspete culese din curtile gospodarilor (rosii, gogonele, castraveti, varza alba si rosie,vinete,conopida) sau conserve de iarna pregatite artizanal dupa metode traditionale (zacusca, gemuri,compoturi).
Pret: 25 lei/persoana (include o punga cu legume cultivate de familia Musat)
Copii sub 12 ani participa gratuit
Abonatii „Cosului gustos” beneficiaza de acces gratuit la eveniment si la meniul de degustare.
Istoric (prezentare muzeu si gastronom)
Aromanii sau vlahii sud dunareni sunt un popor romanic stabilite in mai multe tari ca nordul Greciei,Macedonia,Albania,Romania si Bulgaria. In arhivele nationale ale Romaniei gasim despre vlahii sud-dunareni urmatoarele:
„..Vlahii sud-dunareni sunt constituiti in 3 ramuri distincte.Ramura vestica care populeaza vechi provincii romane,ocupa partea centrala si nordica a vechii Iugoslavii (actual Serbia si Macedonia).Membri ei,coboatori din romanii acestor provincii, se numeau „rumeri”,derivat din Romanus in dialectul istro-roman,dar in sursele medievale latine si sarbo-croate ei apar sub denumirea de „vlahi” si „morovlahi” sau in dialectul venetian „morlaci” (Vlahii cei negri).
Ramura nordica,disparuta astazi,popula in evul mediu versantii Balcanilor si descindea din romanitatea misiana locala.Membrii ei,ce apar in sursele grecesti latine si sud-slave sub numele de „vlahi” vorbeau dialectul daco-roman,acelasi cu al romanilor nord-dunareni.In sfarsit grupa sudica cuprindea pe vlahii din Albania,Macedonia,Epir,Thessalia si restul Greciei.Numiti de surse medievale „vlahi” ei se denumeau „armani” derivat din Romanus in dialectul macedo-roman vorbit de ei..
Cea mai larga categorie socio-profesionala a vlahilor era formata din pastori,crescatori de oi si capre dar si de animale mari. Unele comunitati de pastori erau liberi juridic dar altele se aflau in raporturi de dependenta fata de biserica,manastiri si nobili.In anumite regiuni cum sunt Dalmatia si Valea Cetinei existau sate formate din agricultori vlahi (rustici) cu obligatii fata de cetatile din jur.
O alta categorie a vlahilor era cea a „calatorilor” care se ocupau cu carausia.Caravanele chirigiilor vlahi numarau adesea pana la 300 cai.Ele transportau grane,vin,sare,piei si ceara.
Asezarile vlahe,apar in surse,cel mai frecvent ,cu nume de catune dar si cu cel de sate si comune (obcine).Ele aveau statut de sate libere sau dependente.Organizate pe „fratii” sau pe „triburi”satele vlahe aveau in frunte capetenii ce apar sub diferite denumiri (catunar,sud,cnez,celnik,comez) ce aveau atributii juridice si erau insarcinati cu strangerea darilor fata de stat si manastiri.Rasfirate pe intreaga intindere a pensinsulei satele vlahe apar ca panze de populatie in mijlocul lumii grecesti si sud-slave”.
Chiar daca traiau pe teritorii diferite baza alimentatiei lor a ramas aceeasi predominant legume preparate sub diverse forme, placinte avand la baza sfanta paine a vlahilor decorata cu simboluri preistorice si in sfarsit oaia si rudele acesteia. Un preparat intilnit in multe comunitati vlahe al carei origini sunt controversate este tocana de legume sau „icrele de legume” denumita la noi „zakuska„dupa obiceiul boierilor munteni de a servi gustarea de ora 10 imprumutat de la rusi si revendicat de vikingi in sec IX.
”Icrele” de legume – o salată, o tocană rece sau o pastă mai mult sau mai puțin consistentă, de servit ca aperitiv, garnitură sau chiar ca fel principal sunt prezente în tot spațiul balcanic de cel puțin trei sute de ani ,de când au început a fi pomenite în izvoarele scrise. Gasim similitudini ale acestei tocane in Bulgaria (liutenita sau kyopolu) ,Serbia si Macedonia (ajvar,pindjur),Grecia(briam sau tourlou-tourlou,melizano).Exista diferente mici diferente intre fiecare reteta dar mare parte din ingrediente sunt similare. Principalele ingrediente din zacusca noastră sunt vinetele coapte, gogoşarii și ardei roşii (ori kapia) copţi şi ceapă călită în ulei. Ulterior se adaugă bulionul din producție recentă (sau roșii) și se fierb până suntem mulțumiți de consistență. Între cele mai folosite condimente sunt piperul negru și foile de dafin. Rețeta de bază, însă, în timp a fost modificată și au apărut zacuști de fasole, ciuperci sau dovlecei. Deși sârbii consideră pindjur și ajvar ca fiind două rețete diferite, denumirea este adesea folosit ca sinonim. Rețeta conține vinete, roșii, ceapă, usturoi, piper, ulei, sare și zahăr, dar legumele nu sunt tocate, ci tăiate. Pindjur seamănă mai degrabă cu ghiveciul!Ljutenica, rețeta bulgărească, este cu ardei roșu, vinete, morcovi, roșii, piper, usturoi, ceapă, ulei, sare și zahăr.Kyopolou se găsește în Bulgaria și Turcia și este o rețetă din vinete și usturoi, cu ardei gras copți, roșii, pătrunjel și ceapă.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Gostinari făcea parte din plasa Sabar a județului Ilfov și era formată din satele Gostinari-Belu și Gostinari-Văcărești, având 949 de locuitori ce trăiau în 210 case și 22 de bordeie. Existau în comună două biserici, o moară cu aburi și o școală mixtă, iar principalul proprietar de pământuri era Barbu Belu. Anuarul Socec din 1925 consemnează unirea comunei cu comuna Colibași, formând comuna Colibași-Gostinari, având 3842 de locuitori în satele Gostinari-Belu, Gostinari-Văcărești și Colibași.
În 1950, comunele au fost transferate raionului Vidra și apoi (după 1952) raionului Oltenița din regiunea București.In cartea „Judetele patriei-Ilfov” publicata de Petre Gastescu in 1970 descrie comuna Colibasi „localitate tipic muntenească unde țăranul de rând își cultivă legumele din fața casei dar în același timp prea puțin îi pasă de timpul care zboară pe lângă el.”
Se pare totusi ca pozitionarea intre tinutul denumit „Vlasca-tara vlahilor” si Curtea Bellu de la Gostinari a avut o influenta asupra modului de viata al locuitorilor acestei comune.
Aici, în urmă cu mai bine de două secole, o familie numeroasă de aromâni veniți tocmai din Pindul Macedoniei, se hotărăsc să ridice un ansamblu de monumente în apropiere râului Argesus (denumirea latină pentru râul Argeș din zilele noastre) și al afluentului acestuia, Sabar.De origine aromână şi venind din localitatea Moscopole, Macedonia, familia Bellu făcea parte din aşa numiţii „armatolos” sau „kleftes”, triburi de războinici descendenti ai vlahilor din nordul Greciei, care au jucat un rol important în timpul războiului de independenţă al acestei ţări.
Marele vistiernic, Ștefan Bellu (1767-1833), pune temeliile un ansamblu istoric grandios și bine îndrădăcinat pe pământurile Gostinarilor ce cuprinde urmatoarele constructii: Conac, biserica „Sf Nicoae”, turn-clopotnita, zid de incintă. Astfel, în 1818 se clădește „prima curte boierească din Muntenia a familiei Bellu”.
După moarte lui Ștefan Bellu, fiul său, marele logofăt Alexandru Bellu (1796-1853), moștenește ansamblul respectiv și pământurile din zonă. În continuare, acesta lasă moștenirea pe mâna fiilor săi, Ștefan și Barbu, ultimul fiind și donatorul terenului pentru Cimitirul Bellu din București.Din pacate interesul acestora fata de ansamblul de la Gostinari a scazut in favoarea vietii tumultoase de la Capitala,pastrandu-se in prezent numai ruinele bisericii,zidurile de incinta si turnul-clopotnita.
Din tainele bucatariei aromane
Bucătăria are câte „două cuptoare: unul pentru pâine şi altul pentru plăcinte. Pâinea o frământă ca şi noi. În loc de cuvântul moldă, covată sau troacă, ei întrebuinţează forma arhaică de „căpisteare”.
După frământare şi dospire, o rup şi o aşează pe pânza de in întinsă pe o scândură de jur împrejur, apoi o coc în cuptor. Alături de cuptorul de pâine e şi cuptorul pentru „pită” sau plăcintă, pe care o pregătesc în felurite chipuri: din praz cu brânză, din dovleac ş.a.
Pentru a se coace mai bine „pita”, o acoperă cu un capac de aramă. Afară de plăcinte mai gătesc „supuri”, fripturi şi ghiveciuri. In general bucătăria macedoneană dovedeşte mult gust şi îndemânare, nu lipseşte de lângă bucătărie puţul cu apă şi canalul de scurgere, săpat chiar în zidul de piatră al casei.
Din bucatele preparate la acea vreme de familia aromana gasim urmatoarele preparate: Ardei copti cu urda sarata(ardei prajiti in ulei,curatati de coaja si asezati in borcan in straturi alernative cu usturoi,urda sarata,marinati in ulei).Pita di ghiza(placinta cu telemea de oi si carne tocata).Pita di curcubeta (placinta cu dovleac),Pispilita -(pita din malai cu stevie sau spanac), Salata praz cu masline,Pita armaneasca de praz,stevie,spanac sau urzici cu branza,Mustalevria (Muhalebiu de must).
Pita arameasca de verdeturi a fost baza de inspiratie a taranilor din regiune care culegeau de pe campuri „caprita” si preparau „Placinta cu caprita ca la Heresti”.Căprița este o plantă din flora spontană, se mai numește spanac sălbatic, în plăcintă este combinată cu brânză, lapte și smântână și merge perfect cu câteva smochine proaspete.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.